Iadul comunist

Sunt 33 de ani de când poporul roman a dovedit câ merită să existe. Ca o nație mândră care știe să-și cucerească demnitatea cu prețul jertfei. Acum 33 de ani am ieșit dintr-o societate extrem extrem de bolnava. Inca platim pt vremurile alcelea. Anii comunismului au distrus poporul român. Nu realizăm cum am fost de mutilați de acea monstruozitate numită societate comunistă, cu conducătorii ei criminali. Nu înțelegem cât suntem de norocosi că facem parte din marea familie a țărilor civilizate care formează UE si NATO. Redau mai jos trăirile unui personaj real, trăiri pe care le-am cules din mediile de socializare, trăirile unui copil orfan în lagărele comuniste numite orfelinate.

Ninulescu

@FlorinJune

”Era luna Decembrie si in lagarul de exterminare a copiilor cu handicap din Jucu- Cluj aproape toti cei 400 de copii erau in picioarele goale, nici ciorapi nu aveau.. Atunci a aparut ea, o doamna blonda de vreo 40 de ani cu o cutie imensa, ne-a imbratisat pe fiecare din camera si ne-a pus in picioare ciorapei noi, caciulita noua si o portocala.. Era imbracata cu o haina de blana maro inchis si cand m-a imbratisat m-am cufundat in ea, mirosea atat de frumos, niciodata nu mai mirosisem ceva atat de frumos, si niciodata nu mai fusesem imbratisat.. Doamna plangea si continua sa ne puna caciulite noi si ciorapei si sa ne dea portocala, si noi stateam cuminți, aliniati, vrajiti de frumusetea ei si de mirosul de haine proaspete si de portocale si ea isi stergea lacrimile si ne lua pe fiecare la rand sa nu scape nici unul. Dupa ce ea a plecat au venit ingrijitoarele cu aceeasi cutie si ne-au luat inapoi ciorapeii si caciulitele si portocalele la cei care nu le mancasera si am ramas iar goi si infrigurati.. Mi-au luat si mie si ciorapeii si caciulita si portocala. Dar mi-a ramas imbratisarea. Imbratisarea ei, mângâierea acelei blani si mirosul ei, a celei mai frumoase femei din lume nu mi l-a putut lua nimeni.. Au trecut 40 de ani de atunci si inca mi-o amintesc.. Multe luni, pina cand am primit altă portocală, m-am gandit oare ce gust avea portocala mea.. primită de la doamna cea blonda cu suflet bun.. Nu era noapte să nu visez căciulița si ciorapeii.. dar la portocala mă gandeam si ziua si de fiecare data cand se auzea poarta ne uitam să vedem daca nu cumva este ea .. doamna cea blonda, buna si frumoasa care sa ne imbratiseze din nou.. Îmbrâțișările nu ni le putea lua nimeni, ne ramaneau noua si le puteam păstra acolo bine ascunse in sufletele noastre înfrigurate ..”

Și dramele continuau în aproape orice zonă a vieții noastre cotidiene a comunismului de lagăr, un lagăr din care dacă vroiai să fugi, erai împușcat fără drept de apel. Cu toate acestea, există nostalgici care afirmă, acum, când România are o traiectorie solidă în dezvoltarea ei, că era mai bine în lagărul comunist!